Copyright 2019 FRDS

Back
FRDS - Programul Dezvoltare Locala > Noutati  > Mariana Dumitrache, formator în cadrul proiectului AdaptJust: “Empatia face diferența în traseul persoanei cu dizabilități. Dacă reușești să îl vezi ca pe un om și să îi oferi toate șansele din momentul respectiv, sigur că se va îmbrățișa o soluție foarte bună pentru el”

Mariana Dumitrache, formator în cadrul proiectului AdaptJust: “Empatia face diferența în traseul persoanei cu dizabilități. Dacă reușești să îl vezi ca pe un om și să îi oferi toate șansele din momentul respectiv, sigur că se va îmbrățișa o soluție foarte bună pentru el”

În cadrul rubricii INTERVIUL LUNII ne-am propus să stăm de vorbă cu oameni implicați în proiectele pe care le finanțăm și care au lucruri interesante de povestit despre ce și-au propus să realizeze cu sprijinul Granturilor SEE și Norvegiene. Interlocutorul nostru din luna martie este doamna Mariana Dumitrache, fost procuror, care astăzi susține cursuri de formare pentru profesioniști din sistemele de justiție și protecție socială care interacționează în activitatea lor cu persoane instituționalizate cu dizabilități mentale.

Cursurile sunt organizate de Centrul de Resurse Juridice (CRJ), în cadrul proiectului “AdaptJust – justiție accesibilă pentru persoane cu dizabilități”,care își propune să crească accesul la justiție al persoanelor cu dizabilități intelectuale și psihosociale, prin eliminarea barierelor legislative și tehnice care le împiedică să acceseze mecanismele de plângere și de sesizare a autorităților din justiție și prin implicarea personalului din sistemul de justiție în programe de pregătire suplimentară, care să îi ajute să înțeleagă nevoile persoanelor cu dizabilități.

Doamna Mariana Dumitrache este unul dintre cei 15 formatori pregătiți prin proiect și care a susținut, la rândul ei, până acum, sesiuni de formare pentru peste 350 de profesioniști: magistrați, medici psihiatri, psihologi și asistenți sociali.

Mulțumim echipei CRJ pentru realizarea interviului, pe care îl redăm integral aici.

La invitația unei colege, v-ați înscris la cursurile de Formare a Formatorilor, organizate  de CRJ în primăvara anului 2022. Ne-ați povestit, anterior, că v-ați spus atunci că încercarea moarte n-are, că ați luat totul ca pe o nouă experiență, mai ales că erați deja voluntar și lucrați cu persoane cu dizabilități și în acest fel.

Am devenit procuror și am profesat 30 de ani. Din această poziție am întâlnit persoane cu dizabilități în calitate de victime și de autori ai unor fapte care erau prevăzute de legea penală. La început aceste cauze îmi păreau a fi simple, dar datorită modului în care trebuiau abordate în raport cu dizabilitățile persoanelor care erau implicate, deveneau complexe. De multe ori am avut impresia că e mai greu decât în alte situații să apreciezi probatoriul, să convingi în situația unor astfel de persoane că au dreptate, că sunt sincere, că spun exact ce s-a întâmplat. Apoi, trebuiau găsite modalități de comunicare care să le faciliteze înțelegerea cu privire la ce se întâmplă cu ei. Uneori îmi era foarte greu să îmi dau seama când simulează și când disimulează. Din acest motiv mi s-a părut foarte interesant acest domeniu.

În 2020 m-am oprit din activitatea de procuror și am activat ca voluntar cu tineri care ieșeau din sistemul de protecție. Atunci am văzut că, de fapt, e vorba de o ecuație mult mai complexă: au simțăminte profunde, se pot integra în societate dacă li se oferă condițiile de care au nevoie…

Cursurile de formare a formatorilor mi s-au părut interesante încă de la început, prin prisma faptului că aș fi avut foarte aproape de mine specialiștii. Schimbul de informații dintre profesia de jurist, de procuror și celelalte profesii era acum foarte aproape de mine. Mi-am spus că dacă o să îmi placă formatul voi rămâne, dacă nu, nu.

Și ați rămas, iar astăzi sunteți unul dintre trainerii din cadrul cursurilor AdaptJust organizate în toată țara.

Nu numai că am rămas, dar mi s-a părut că e o ecuație aproape de ceea ce înseamnă perfect. Am întâlnit niște oameni cu totul speciali. Niciodată limbajul medical nu mi s-a părut mai ușor de înțeles. Nu reușisem niciodată în profesia mea să simt, singură, ce am înțeles după ce i-am ascultat pe asistenții sociali. Toate lucrurile erau în jurul meu, dar parcă eu nu le văzusem niciodată în lumina asta.

Ce v-a ajutat să le vedeți acum în lumină diferită, după mai bine de 30 de ani de profesie, în care întâlniseți, totuși, sute de persoane cu dizabilități? Avuseseți până la acel moment parte de formare practică în ceea ce înseamnă dizabilitatea și care sunt particularitățile și manifestările sale umane?

Limbajul medical mi s-a părut acum extrem de ușor de înțeles și am găsit utilitatea practică extrem de rapid. Pentru că noi ca procurori, în cadrul dosarelor, găseam niște înscrisuri care conțineau mulți termeni medicali. Atunci când încercam să îmi fac o imagine de ansamblu nu cred că reușeam întotdeauna să o fac foarte bine, pentru că oricât aș fi încercat să înțeleg termenii, când făceam tabloul, imaginea tot nu îmi era foarte clară.

Este adevărat, la facultate făcusem un semestru de medicină legală, cu multe, multe aspecte și tactica ascultării persoanelor, dar au fost puține elemente legate de specificul unei persoane cu dizabilități. Nu reușisem, până la cursul de ToT (Formare de Formatori) să îi cunosc ca oameni. Probabil că tocmai de aceea m-au și impresionat aspectele prezentate la curs de către asistenții sociali. Pentru că eu, atunci când intrasem în contact cu astfel de persoane, intrasem strict într-un cadru procesual, guvernat numai de reguli stricte și poate că nu întotdeauna am reușit să fac un tablou integral al persoanei respective. Cu viața lui de dinainte, cu ce l-a determinat sau ce i s-a întâmplat să ajungă în situația de a fi ori victimă, ori autor.

Mă instruiam singură despre ce însemnau particularitățile date de diagnosticul persoanei în cauză, iar asta îmi lua timp. M-ar fi ajutat să îmi explice un profesionist, precum un psiholog, aceste lucruri.

Spre exemplu, dacă aveam un caz de persoană cu afecțiune de tulburare bipolară ar fi de folos să îi vorbești rar, să repeți întrebările, să nu te apropii prea mult, să îl lași să se joace cu guma sau cu părul, să îi lași mai mult timp de gândire și tot așa. Astfel, atunci când aș fi primit diagnosticul de la psihiatru, nu aș mai fi luat trei tratate de psihiatrie să le cercetez, ci aș fi avut acolo indicațiile medicului: e predispus la violență și față de el ar trebui luată măsura internării, pentru a-l proteja și pe el și societatea, sau dimpotrivă, lasă-l liber pentru că a fost doar un episod față de provocarea care i s-a dat, și nu se va întâmpla absolut nimic.

Dacă asistentul social mi-ar fi dat și date concrete despre familie (spre exemplu, dacă se ocupă de persoană, sau dimpotrivă, dacă sunt preocupați să îi vândă casa), mi-ar fi fost mult mai ușor să abordez cazul, într-un timp mult mai scurt. Această colaborare există, însă doar la nivel instituțional, prin rapoarte întocmite oficial. 

Revenind la primele cursuri organizate de CRJ la care ați participat, cele de ToT, în primăvara lui 2022. Unde era nevoia resimțită cel mai acut, cu ce profesie avea nevoie procurorul Mariana Dumitrache să aibă contact și să înțeleagă mai bine?

Fără a vrea să fac o ierarhie, dar, fără doar și poate, primul lucru este comunicarea. Așa că psihologul, psihiatrul sunt cel mai aproape. Dar în aceeași măsură, când din echipă face parte un avocat și afli cum își va construi el apărarea, e un plus al dosarului penal care va fi prezentat judecătorului. Pentru că eu, ca procuror, voi ști exact cum trebuie să administrez probele așa încât judecătorul să aibă o imagine foarte clară a cazului respectiv și să judece în cele mai bune condiții.

Vedeam atunci pentru prima data colegi din profesii și vârste diferite care, după două-trei zile de stat împreună, făceau echipe și lucrau de rupeau pământul. Eu așa îmi imaginez idealul, să lucrăm în astfel de echipe interdisciplinare și în practică.

Un alt lucru cu care am rămas de atunci și pe care nu mi-l imaginasem vreodată este profunzimea discuțiilor privind diferitele dizabilității și în ce mod constructiv se poate vedea integrarea acestor persoane în societate.

Procesul penal are reguli stricte, dar după mintea mea, interacțiunea umană este indispensabilă pentru a clarifica toate aspectele unui caz. În privința persoanelor cu dizabilități, vorbim despre oameni care au nevoie de o protecție specială. Chiar și atunci când sunt autori, nu au ajuns întâmplător în situația aceea. Mă gândesc că s-ar impune un efort în echipă pentru a se lua niște măsuri cât mai rapide. Lungul drum al hârtiilor creează niște bariere în luarea unor decizii față de momentul când este necesar să se ia acestea.

Se pierde omul printre hârtii?

Îmi e greu să o recunosc, dar simt că, într-o anumită proporție, da.

De ce nu privim persoanele cu dizabilități ca pe oricare alt om?

Mi-am pus această întrebare de foarte multe ori. Uneori cred că nu suntem școliți pentru asta. Alteori cred că de vină este experiența de zi cu zi. Experiențele personale curente își pun amprenta. Timp îndelungat acești oameni nu au fost lângă noi. Au fost școlile speciale separate. De puțin timp ei fac parte din societate, uneori cu mari eforturi. Spitalele de psihiatrie nu erau nici ele prea aproape de orașe.

Acum sunteți trainer la cursurile AdaptJust. Ce anume v-a motivat să luați această decizie?

Vine un moment în viață când chiar îți dorești ca experiența pe care ai dobândit-o să ușureze viața celor ce vin după tine. Cel mai mult mă bucur atunci când mi se pun întrebări în timpul cursurilor. Pentru mine asta înseamnă că oamenii nu doar ascultă, ci se și gândesc la o anumită problemă profesională pe care au întâlnit-o, sau pe care ar putea să o întâlnească.

Modulul de curs pe care eu îl susțin (Facilitarea accesului la justiție), are rostul de a crea un dialog între profesii, în special ca participanții cu profesii sociale să afle detalii despre rigorile procesului penal, iar profesioniștii juriști să afle care sunt avatarurile persoanelor cu dizabilități în situația în care ar trebui să participe la un proces.

Vorbiți-ne puțin despre cursanți, așa cum îi simțiți nu la finalul celor trei zile, ci în prima zi. Sunt, oare, generațiile mai tinere de specialiști (procurori, judecători, psihologi, psihiatri, avocați) mai deschise în ceea ce privește abordarea corectă a dizabilității?

Asta este cea mai mare bucurie a mea, ca trainer: să văd oameni tineri în sală. Am avut emoții, că vor pleca. Am o mare bucurie când văd că se depășește ora de plecare și ei sunt încă acolo, nemișcați, atenți. Îi simt extrem de interesați și dornici să afle cât mai multe, socializează în pauze și încearcă să afle mai multe unii de la ceilalți și să țină legătura. Îi simt interesați atât de curs, cât și de a cunoaște perspectiva și abordarea celeilalte profesii a acestor probleme. Îi simt interesați de a trata aceste persoane cu dizabilități cu tot respectul și cu toată protecția necesară — cei tineri. Și celelalte generații vor trebui să găsească deschiderea necesară. Vine o vârstă în care e posibil ca dizabilitatea să vină pur și simplu, chiar dacă nu a fost de la început. O anumită deschidere și o anumită abordare este potrivită la orice vârstă. Dizabilitatea nu e legată doar de naștere, poate veni în orice moment al vieții unei persoane. Și nu doar în propria viață ci și în viața celor dragi sau a cunoscuților.

Cum vă vedeți mai departe, după încheierea cursurilor, aplicând ceea ce ați învățat atât în sesiunile de curs cât și din interacțiunile cu participanții?

Fie voi participa la astfel de cursuri dacă voi avea din nou oportunitatea, fie ca voluntar ca și înainte. Am fost voluntar pentru tinerii care părăseau sistemul de protecție. Dar tot în domeniul persoanelor cu dizabilități, pentru că am dobândit suficientă experiență și stăpânire de sine. Eu îmi imaginez că ne poate fi bine fiecăruia dintre noi, cu condiția să fim buni. Empatia este prima condiție, dincolo de norme și de aplicarea legii. Empatia face diferența în traseul persoanei cu dizabilități. Dacă reușești în acele momente să îl vezi ca pe un om și să îi oferi toate șansele din momentul respectiv, sigur că se va îmbrățișa o soluție foarte bună pentru el.